Despre greșeli

Cred că o problemă spirituală, cât și practică, de mare importanță, este problema greșelii, și respectiv, a îndreptării ei. Valabil și la nivel individual, și de societate. Dar desigur că, dacă indivizii ar greși mai puțin, și s-ar îmbunătăți pe ei-înșiși, acest lucru s-ar reflecta și la nivel social.

Problema cea mare în ceea ce privește greșeala, este ca nu cumva, încercând să îndreptăm ceva, să nu greșim și mai mult in alt fel – poate, ireversibil. Acest lucru, această aparentă îndreptare a unei greșeli, ar fi, de fapt, o ispită. Nu sunt teolog pentru a vorbi din punct de vedere teologic, însă cred că, de fapt, ne putem ghida și după rezultatele practice ale acțiunilor noastre, sau chiar și după extrapolări. De exemplu, dacă statul, sau societatea, ar încerca să compenseze nedreptatea făcută unei anume categorii sociale, luând banii prevăzuți pentru o altă categorie socială, care are tot dreptul la ei, în acest caz nu s-ar petrece deloc o îndreptare a greșelii, ci doar o cosmetizare, cu urmări și mai grave în timp. Și la fel se petrece și la nivel individual.

Desigur, rămâne conștiința dureroasă a greșelii, și a pierderii. Pentru că oamenii nu sunt doar sisteme logice, și orice greșeală îi atinge profund, în sufletul lor. Dar, până la urmă, cred că trebuie să acceptăm, pur și simplu, că unele greșeli nu pot fi îndreptate de către noi-înșine. Ele vor fi, probabil, îndreptate în alt mod, de către El-însuși. Și noi trebuie să învățăm să acceptăm conștiința greșelii ca pe o penitență.

Așa cum există în matematică probleme de loc geometric care nu au o rezolvare clară, ci rezolvarea se încadrează într-o mulțime de puncte, la fel și în viață, există probleme și greșeli care nu au o rezolvare clară și simplă. Răspunsul la aceste probleme este tot o mulțime de puncte, sau chiar, se poate afla dincolo de puncte, într-un alt spațiu. Un spațiu accesibil doar Lui-însuși. Noi suntem punctele care stricăm albul hârtiei. Și dacă îl stricăm, măcar nu o facem după un desen armonios. Dar cel puțin, așa ne vedem neimportanța – pentru că, în mod obișnuit, ideea propriei importanțe și valori este mereu prezentă. Neimportanți suntem, pentru că nu știm singurul lucru cu adevărat important: să facem binele. Și, chiar dacă l-am ști, ar mai rămâne să și fim în stare. Și asta, iarăși, nu ține doar de noi. De fapt, nimic în viață nu ține doar de noi. Și asta, uneori, este o consolare.