Poezii, pilde și povești – avem nevoie și de ele uneori

Am reușit, în fine, să îmi țin o veche promisiune făcută mie-însămi, de a strânge la un loc cele câteva povești și poezii scrise în urmă cu câțiva ani, pe când simțeam că și acesta poate fi un mod de exprimare a unor întrebări și răspunsuri. Nu le pun în vânzare, le ofer celor care ar simți vreodată nevoia să găsească, poate, un răspuns la o întrebare la care și alții s-au gândit, sau pur și simplu, o alinare a unei neliniști. Așa cum am găsit și eu altădată, când aveam nevoia, și poate, nici nu eram conștientă că o am.

Pildele au fost publicate pe Amazon, la un preț modic, dar Amazon le-a retras, întrucât erau scrise în română, iar pentru ebook nu există setare anume pentru limba română. Motivul a fost acela că, pentru limbi la care nu există setare, condițiile grafice ar fi îngrozitoare. Dar, nu știu cum se face, că acele cărți în limba română apăreau până și cu diacritice. Oricum, trebuie să îi cred că acela a fost motivul, și nu faptul că am avut un conflict cu ei în urmă cu câțiva ani, când am încercat să dau pe față practicile lor nepotiste în privința concursurilor literare.

Dar, nu despre aceste lucruri intenționam să vorbesc, ci despre aceste două cărți pe care vi le ofer. Nu doresc să le tipăresc, întrucât, din câte se știe, militez activ pentru prorecția copacilor și a pădurilor, și consider că nu ar trebui să se mai tipărească nici măcar o singură carte în plus, în afară de cele de o extraordinară utilitate. Chiar și cele valoroase, ar trebui să rămână sub formă de ebook atât timp cât se poate, întrucât ideile extraordinare le poate trimite Cel de Sus și altor oameni, găsește El o cale, dar copacii care mor, foarte greu sunt înlocuiți – mai ales în contextul tăierilor abuzive care se practică.

Așadar, iată o pildă din cuprinsul cărții:

Pilda veveriței

Se spune că odată un Maestru şi discipolul său s-au oprit la marginea
unei păduri, pentru a se odihni în iarbă. Puţin mai încolo, se afla o
familie cu un băieţel, iar băieţelul se juca cu o mică veveriţă, chemând-o
şi dăruindu-i mieji de nucă. Jocul lor a durat un timp, apoi băieţelul a
fost strigat de familie, şi a plecat.

– Sărmana veveriţă, acum s-a obişnuit să fie hrănită de oameni, şi va suferi singură în pădure! a spus discipolul

– Nu te grăbi să tragi concluziile! îi răspunse Maestrul.

Discipolul urmări în continuare veveriţa, care, după ce mai căută o vreme
prezenţa umană, se reîntoarse în bradul ei, şi începu să caute conuri, şi
să se comporte ca toate veveriţele, din toate timpurile.

– Avem de învăţat ceva de la ea, spuse Maestrul. Ea nu a refuzat cadourile
oferite, şi a fost prietenoasă, însă nu s-a legat de acestea, nici nu s-a
schimbat în esenţa ei. Atunci când condiţiile s-au schimbat, ea s-a
reîntors în mediul ei, simţind în fiinţa ei ritmurile naturii şi ale
Universului, care o ghidează cum să obţină tot ceea ce are nevoie.
La fel ar trebui să facem şi noi, oamenii! Nu trebuie să practicăm
neapărat un ascetism sever, dacă nu suntem “modelaţi” pentru asta, nici
să refuzăm micile daruri ale vieţii. În toate, este bună calea de mijloc!
Însă, nici legarea de lucruri nu este recomandată, ci trebuie să fim în
toate ca acestă veveriţă: să simţim în noi-înşine ritmul Universului, care
ne va ghida pe calea cea mai bună pentru noi.

– E oare uşor să facem asta? întrebă discipolul.

– Asta e, că aceste lucruri care pentru animale se petrec în chip simplu şi
firesc, nouă, oamenilor, ne pot cere un timp până să le învăţăm, şi multe
eforturi. Însă, se poate! Iar una dintre cele mai bune căi pentru a ajunge
acolo, și mai potrivite pentru toți oamenii, este rugăciunea. Si atunci
când vom ajunge să simţim în noi ritmul Universului, nu va mai trebui
să ne înveţe nimeni nimic.
– Oare, sunt oameni care au ajuns până acolo? mai întrebă discipolul.
– Asta trebuie să o descoperi singur, zâmbi Maestrul.

Iată și cartea:

Și o poezie:

Scurtă meditație

Tot astfel precum vinul,
Deşi are în el
germenii oţetului,
Nu este totuşi oţet,
Nici credinţa, deşi pare uneori
lipsită de cunoaştere,
nu e tot una cu naivitatea.
Dimpotrivă, uneori ea chiar încearcă să
obţină vin din oţet!


Tot astfel precum un foc din depărtare,
oricât de măreţ, nu dă lumină, şi nici căldură,
Nici cunoaşterea care nu e „aproape” de
inimă,
nu îi dă acesteea viaţa adevărată.

Tot astfel precum râul
nu se mai întoarce la izvoare,
nici binele pe care nu l-am făcut,

şi totuşi l-am fi putut face,
nu se mai întoarce în viaţa noastră
sub forma de binecuvântari.

Tot astfel
precum
sunetele unei viori în sala goala, după ce
concertul a luat sfârşit,

nu mai aduc bucurie nimănui

nici regretele tardive,
nu mai aduc vreun folos fiinţelor.

Ce putem înţelege de aici, noi, „jucării cu
durata limitată de funcţionare”?

Măcar câteva lucruri:
să facem ceea ce putem face,
să dăruim ceea ce putem dărui,
să cunoaştem cea ce putem cunoaște, să înţelegem
ceea ce putem înţelege,

şi, în final, să nu ne facem un duşman din Timp,
care e singura noastră avere,
şi unul dintre cei mai importanţi stăpâni…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s