Desigur că nimeni nu ar voi să fie nevoit să arate cu degetul, să se transforme într-un fel de cenzor al societății și anumitor practici sociale. Și sunt convinsă că, din păcate, cei ce ar voi să vadă aceste rânduri în acest fel, le vor vedea astfel, indiferent ce argumente contrarii aș aduce. Dar, scopul acestor rânduri este, de fapt, de a schimba ceva, de a salva ceva. Adică, dacă unele lucruri chiar nu merg, chiar nu sunt bune așa cum sunt, atunci, nu are rost să ne ascundem apatia și comoditatea în spatele unei așa-zise toleranțe universale, și a dorinței de a fi în pace cu toată lumea. Cu atât mai mult, cu cât este vorba despre lumea vie, despre viața care ne înconjoară, iar în lipsa acestei vieți, pe care atât de ușor o luăm drept cuvenită nouă fără nici un efort, nici noi nu am mai trăi normal.
Așadar, în cele ce urmează vom vorbi despre toaletarea de primăvară a copacilor din orașe. Desigur că este o activitate necesară pentru binele copacilor înșiși, atunci când este efectuată așa cum se cuvine. Chiar este de apreciat dorința și efortul primăriilor de a se ocupa de spațiile verzi, care în mod obișnuit, din păcate, sunt lăsate mai mult de izbeliște, în prada gunoaielor aruncate de locuitorii civilizați ai secolului douăzecișiunu.
Dar din păcate, există și excese, pe care trebuie să le amintim nu doar pentru a găsi un subiect de discuție și de critică, ci pentru că este vorba, de fapt, despre punerea în pericol a vieții unor ființe vii, care sunt arborii. Și din păcate, mulți dintre noi nu mai realizăm că de aceste organisme vii depindem și noi, oamenii, care nu aducem nimic în schimbul poluării cu care murdărim în fiecare clipă apa, aerul și pământul. În schimb, ei, copacii, atât de banali, și atâr de incomozi chiar, atunci când ne ”aruncă” crenguțe și frunze peste mașini, sau când – ce grozăvie!- îndrăznesc să se înalțe prea mult în orașele noastre îmbâcsite, și ne acoperă vederea spre stradă, ei, după cum spuneam, fac toată munca de curățare a naturii și aerului nostru. Modești, neluați în seamă, ba chiar bruftuluiți uneori de civilizații carora le iau accesul la lumină în apartamente, sau cărora – Doamne-ferește!- le presară crenguțe, frunze, găinațuri de la păsările pe care le adăpostesc, pe geamurile imaculate ale supermașinilor lor superpoluante și ecocide.
Iar curățarea acestor atbori, după cum spuneam, cunoaște uneori și excese, care le pun viața în pericol. Cred că majoritatea dintre noi am văzut, uneori, cum în urma acestor așa-zise toaletări rămân doar cioturi, din care abia dacă mai crește câte o crenguță. Uneori este vorba doar de ignoranță, sau de exces de zel, dar și în acest caz. ar trebui luate măsuri, pentru că nu orice mocofan căruia îi pui o drujbă în mână ar trebui să aibă pretenția de a fi lucrător la spațiile verzi. Fiecare lucrător care efectuează o muncă ar trebui să aibă măcar o minimă calificare, mai ales că acum avem pretenția că suntem în UE, În primul rând, noi, cetățenii normali, chiar dacă nu suntem personalități sociale sau politice, avem totuși dreptul să le cerem acestor lucrători să ne arate autorizațiile de toaletare eliberate de primării. Și mai avem dreptul să sunăm la primării și să ne interesăm dacă într-adevăr s-a eliberat o asemenea autorizație pentru cartierul respectiv, în perioada respectivă. Iar dacă nu s-a eliberat, avem chiar dreptul să sunăm la 112, întrucât tăierile excesive și stricarea naturii intră la delictul de ecocid!
Și, chiar dacă autorizațiile sunt în regulă, avem dreptul să îî întrebăm cât anume vor îndepărta din copacul respectiv – întrucât, în mod normal, nu e legal să toaletezi mai mult de 2 m din vârful ramurilor, maxim o treime din coronament, maxim 15% din potențialul folar al unui arbore matur, păstrând o coroană echilibrată. Iar in caz contrar, copacul devine vulnerabil la secetă și la dăunători. Cu alte cuvinte, îl îmbolnăvim cu ”grija” noastră față de el! De parcă și în mod normal, am face ceva în schimbul murdăririi și stricării naturii!
Deci, în cazul în care vedem că lucrătorul are intenția să taie mai mult din crengi decât normal, avem dreptul, și chiar obligația, să sumăm la Direcția de Mediu de la primărie, și să cerem prezența unui reprezentant pe teren. Desigur că acesta nu va veni imediat, dar măcar putem informa lucrătorul respectiv, sau mai bine, pe șeful echipei, că am raportat situația la Direcția de Mediu, iar munca lor va fi analizată, și în cazul în care se demonstrează că au nenorocit copacul, vor suferi consecințele legale.
Aceasta, pentru a descuraja pe toți neaveniții să își găsească, chipurile, o slujbă care să le pună pâine pe masă, dar făcând prăpăd în lucruri care vor conta și peste o generație. Dacă nu aveți calificare, mergeți pe șantier și cărați cu spinarea, sau lucrați ca paznic de noapte, sau la cules, în agricultură, unde nu se înghesuie nimeni (la noi în țară, vorbesc, că peste hotare toți vor), dar nu vă găsiți un loc călduț în oraș, unde să faceți prăpăd! Sau, mai poate fi și situația în care, acest prăpăd să fie, poate, orchestrat, în numele locatarilor cu influență care depun plângeri la primării că Dragă-Doamne! copacul le-a luat priveliștea minunată asupra șoselei cu praf și poluare. Și atunci, primăriile, ce să facă, mai trimit și ele la o așa-zisă toaletare, care de fapt ar putea lipsi orașul de copaci în următorii ani. E de remarcat gradul de inteligență al acestor civilizați locuitori și șoferi (nu știți că acești copaci sunt un pericol și pentru mașinile care parchează sub ei?), care își asigură lor și minunatului intrument ecocid o viață minunată acum, dar nu se gândesc ce viață vor avea copiii și nepoții lor într-un deșert, sau pe un morman de gunoaie, cum sunt cele aruncate de ei de la geamuri pe spațiile verzi.
Și, tot în acest sens, al așa-zisei civilizații, cetățenii noștri civilizați au toată grija să alunge sărmanele animale ale străzii care vin să caute și ele de mâncare.
Dacă bietele animale sunt în starea în care sunt, nu e nicidecum vina lor, ci tot a noastră, a societății întregi, care în loc să aibă grijă de fiecare formă de viață – acesta fiind, de fapt, sensul civilizației și al umanității – alege să lase ființe să moară de foame, și le mai și prigonește, iar banii în exces îi folostește pentru distracții și ocupații stricătoare de trup și suflet : jocuri video, filme de toate categoriile, arme din ce în ce mai sofisticate, cursa spațială, sporturi de milioane de dolari. Nu zic că unele dintre acestea nu pot aduce un folos, dar totul este relativ atunci când pe pământ există atâtea ființe care mor de foame – și oameni, și animale. Ce îi folosește unui sărac, care s-a născut în sărăcie, și toată viața nu a avut nici o șansă la educație sau la o muncă, faptul că omenirea se pregătește de zborul pe Marte, sau că un anume sport aduce încasări de milioane de dolari, și orgolii, și stricare de suflete! Sau, că nu știu care miliardar a hotărât să mai lanseze un satelit pentru jocuri video, care să ofere acces chiar și tinerilor din regiunile izolate, cum ar fi Alaska, la jocuri video! Era exact lucrul ce le lipsea acelor tineri, ca să își strice și puțina puritate și simplitate accesibilă celor crescuți în locuri izolate. Ceea ce voiam să spun este doar că societatea noastră, deși clamează că iubește viața, că prețuiește viața, de fapt, încurajează mai mult ceea ce o distruge. Inclusiv tot ceea ce distruge și poluează natura!
Bine, dar de aici ies bani, este răspunsul standard: și din industria automobilelor ies bani, și marile întreprinderi poluatoare fac bani, și rețelele de internet și telefonie mobilă care poluează electromagnetic, fac și ele bani. Chiar și industria tutunului, care este o adevărată plagă mondială, fiind responsabilă de mai multe morți decât accidentele rutiere, și ea trebuie menținută, pentru că aduce bani! Bine atunci, ne putem întreba, dar banii nu ar trebui să fie tot pentru oameni? Pentru că, din ceea ce vedem, ei au devenit un scop în sine, iar oamenii și natura sunt doar instrumente pentru obținerea lor, cu orice risc. Ei, cine să mai gândească filosofii din acestea. noi ne mulțumim doar să trăim, iar cei care ne conduc – și nu doar la modul vizibil (și care au și cei mai mulți bani), știu ei ceea ce este mai bine! Problema este că ei sunt puțini, noi suntem mulți, dar pământul tot se duce în jos, prin politicile și paradigma impusă de cei puțini.
Ca să înțelegem mai bine importanța unei paradigme – bune sau greșite – pentru evoluția unei societăți, voi da exemplul paradigmei dinainte de 1860 în Statele Unite, care impunea sclavia drept o stare socială normală și acceptabilă. Probabil că inițial a fost o afirmație puțin forțată, susținută doar de interesele negustorilor de sclavi și plantatorilor, dar după o suficientă repetare, de către cei aflați în poziții de conducere, și combinată și cu o subtil eronată interpretare a doctrinei creștine, această afirmație a căpătat statut de normalitate. Iar cei născuți în generația următoare, au moștenit această paradigmă ca fiind expresia normalității sociale, și atunci, toate abuzurile și nenorocirile cauzate de sclavie au căpătat justificări raționale, în cadrul acestei paradigme sociale. Și ce greu a fost mai apoi să se revină la gândirea normală și sănătoasă, la umanitatea propriu-zisă! A fost necesar un război pentru aceasta, care să schimbe,din nou paradigma, sau norma socială.
Și, se poate remarca că același lucru se petrece actual în societatea noastră cu privire la paradigma predominaței intereselor economice, și a tehnologiei, asupra vieții. Este o totală aberație să preferi orice altceva vieții – și aici se include și natura, și orice face parte din ea – este o cursă împotriva însăși a esenței noastre umane și a existenței noastre. Dar actualmente paradigma socială impune, în mod subtil, dar neabătut, necesitatea de a prefera lucrurile, vieții. Lucrurile care aduc confort, mai bine-zis. Preferăm mașinile și transportul comod, protejării naturii care ne hrănește, și ființelor ei. Preferăm să facem bani cu orice preț, chiar și cu riscul vieții (industria tutunului și altele) Preferăm distracții pierzătoare de sănătate și suflet, ca jocurile video, în loc să dăm acei bani pentru ființele muritore de foame.
În mod practic, știți cum ar trebui să simtă cineva care iubește viața cu adevărat, și nu doar la modul teoretic? Să îl doară pentru fiecare copac rupt, pentru fiecare gunoi menajer aruncat cu nepăsare peste plante, pentru fiecare animal flămând care este pe străzi din vina noastră, și are sufletul mai curat decât al nostru. Să își ia de la gură pentru a hrăni un animal flămând, sau să dea câțiva bănuți să ia o conservă de mâncare pentru pisici sau câini, în loc să dea acei bani pe abonament la HBO sau la jocuri video. Și desigur, și ființele umane trebuie ajutate atât cât putem, fie la biserică, fie și pe stradă să le luăm ceva de mâncare, dacă putem.
Știu, desigur, ce s-ar putea replica – o replică imbatabilă: nu e treaba noastră. Nimic nu e treaba noastră: nici să curățăm gunoiul din spațiile verzi, nici să hrănim animalele fără stăpân, și care din cauza societății sunt astfel, pentru că nu ele au cerut să se nască pe străzi, nici să dăm un leu sau o pâine unui cerșetor – pentru care oricum, societatea nu are soluții. Treaba noastră este doar să trăim noi-înșine cât mai confortabil, și să ne deplasăm cît de repede și de confortabil se poate. Adică, să ne vedem de interesele noastre! Cam la asta s-ar rezuma o asemenea paradigmă socială. Dar, ne putem întreba: după mii de ani, și atâta cunoaștere dobândită, la ce grad de civilizație a ajuns societatea noastră? Răspunsul ar trebui să fie al fiecăruia dintre noi.
Nu am intenționat să devin inchizitorială, dar anumite lucruri mă dor, și simt că, dacă nu sunt spuse într-un fel în care să li se înțeleagă importanța, degeaba le spunem, frumos, blând și civilizat. Pentru că, blând și civilizat (și cu nepăsare, aș zice), ne ducem cu toții de râpă!
În încheiere, vă doresc tuturor să alegeți calea cea bună în viață, și potrivită pentru fiecare.
Și, pentru a ușura în mod practic situația celor care chiar ar voi să lupte împotriva toaletărilor abuzive, iată un ghid făcut de Greenpeace România:
Pentru binele cetății 