Vânătoarea,o ucidere nejustificată

RESPECTUL adânc faţă de darul vieţii, este o bază a păcii şi a siguranţei adevărate.(Albert Schweitzer, medic misionar, laureat al Premiului Nobel)

Demult am voit să detaliez acest subiect, care apare incendiar chiar și în acest avansat secol XXI. La fel cu multe alte subiecte, de fapt – cum ar fi, printre altele, sărăcia si inegalitățile sociale.

Ne mândrim că societatea noastră a evoluat mult în decursul mileniilor ce s-au succedat de la constituirea primului model de societate umană, în epoca pietrei. Și, acest lucru este, în mare măsură, adevărat – dacă ne gândim fie și numai la aspectul tehnologic. Dar, desigur că o societate nu este definită numai de acest aspect, iar uneori, în unele cazuri particulare, tehnologia nu adaugă nimic civilizației în sine, ci mai curând îl înlătură din aspectul pur uman: exemplu, armele din ce în ce mai sofisticate, culminând cu bomba atomică, marile întreprinderi poluante, care uneori aduc un rău extrem mediului nostru natural, asimilabil unui ecocid, robotizarea excesivă, ducând la desființarea multor locuri de muncă manufacturiere și semi-manufacturiere, și aducând astfel la disperarea sărăciei mii și zeci de mii de oameni.

Progresul tehnic este inevitabil – este lozinca cea mai uzitată – și nu este normal să ne opunem lui. Dar, în acest caz, ar trebui să redefinim noțiunea de ”progres”,și mai ales, să redefinim ce ar însemna acest progres din punctul de vedere al binelui general, al utilității și beneficității lui pentru întreaga omenire – care cuprinde multe clase sociale – și pentru natura însăși, fără de care nu am putea supraviețui. Așadar, acest progres al civilizației trebuie privit într-un context mai larg, din cadrul căruia aspectul tehnic este doar o fațetă. Progresul tehnic în sine și pentru sine, fără să țină cont de celelalte aspecte ale societății, și de toate posibilele sale urmări, este de fapt, un anti-progres.

Dar, după cum spuneam, societatea umană a înregistrat totuși o reală evoluție,un real progres, dincolo de aspectul tehnic, care este doar un instrument al dezvoltării, și nu un scop în sine. Îndrăznesc chiar să afirm că latura tehnologică nici măcar nu este definitorie pentru a aprecia gradul de dezvoltare al unei societăți, ci este doar o condiție particulară a dezvoltării sale.

”Cum, adică primitivii cu bâte, și care dansau în jurul focului, nu sunt inferiori omului de astăzi, care nu se poate duce nici măcar la baie fără să aibă la el un portabil, sau o tabletă?” Poate vă apare ciudat, dar acei primitivi aveau multe calități care lipsesc multor oameni actuali – cum ar fi profunda ascultare, profundul respect față de norme și reguli, așa primitive cum erau ele atunci, și profundul respect față de natura care le dăruia totul. Acest om primitiv era profund, avea simțul respectului, nu lua lucrurile în ușor, și nu alegea cea mai ușoară și egoistă soluție a momentului pentru supraviețuirea sa, și cu atât mai puțin, pentru confortul său. Așa primitiv cum era, și cu puținele cunoștințe pe care le avea, el alegea, în cea mai mare măsură, soluțiile durabile, cu efect protector al naturii și micii lui comunități pe termen lung, chiar dacă asta însemna renunțarea la unele comodități. Vi se pare superior omul modern, care nu scoate nasul din tabletă – de multe ori pentru a juca jocuri video, sau pentru a posta pe facebook în așteptare de like-uri – și care ar țipa de indignare dacă statul sau comunitatea lui i-ar cere să facă un mic sacrificiu, o economie de curent electric, de exemplu, sau de apa potabilă, care oricum se irosesc din plin în marile orașe?

Așadar, ajungem aici la un alt aspect al unei societăți cu adevărat evoluate – și anume, aspectul moral. Iar societatea umană a evoluat, cu adevărat, din acest punct de vedere, în cursul mileniilor – cel puțin la nivel global, al legislației directoare la nivel de state. Începînd cu legile simple ale moralei creștine, și care atât de greu și-au croit drum în societățile idolatre și sclavagiste din urmă cu doua milenii – prin sacrificiul a mii de martiri și mucenici – apoi, trecînd prin Declarația Drepturilor Omului a lui Abraham Lincoln, și pînă la Constituțiile atît de evoluate democratic ale majorității statelor contemporane, societatea umană a evoluat continuu. Aceasta este adevărata evoluție: o societate care respectă, și apără, dreptul la o viață normală și împlinită a tuturor membrilor ei, chiar și a celor mai slabi, sau defavorizați de natură, și care nu aduc neapărat un folos societății. ”Te respect, și îți apăr drepturile, pentru că faci parte din umanitate, și ai o valoare în sine, ca ființă umană, chiar dacă, poate, nu îmi aduci folos. Dar eu, ca societate cu adevărat civilizată, constituită din indivizi cu structura morală, voi munci și îți voi asigura drepturile și ție, celui ce nu poți face asta, din simplul motiv că îmi aparții, și împărtășim cu toții aceeași condiție umană.”

La nivel individual și familial, această situație s-ar traduce prin părintele care își susține fiul handicapat din iubire, deși el nu poate munci și contribui la bunăstarea familiei, sau prin fiul sau fiica ce își susțin părinții ce nu mai pot munci, și poate nu au nici pensie, doar din iubire, sau uneori, din datorie. Iubirea creștină de la nivelul individual, transpusă în legislația societății – iată cu adevărat progresul, un imens progres social!

Dar desigur, aceasta nu înseamnă că nu mai sunt lucruri de făcut, trepte de cucerit în privința progresului social. Și, una dintre acestea se referă la subiectul pe care am intenționat să îl abordez de la început: uciderea nenecesară, și în speță, uciderea animalelor.

Ca să ne întoarcem puțin la omul primitiv: acesta vâna și el, și chiar pe scară mai largă decât omul actual. Dar, există o deosebire fundamentală între cele două situații: omul primitiv vâna numai din necesitate, pentru a-și asigura hrana, sau pentru a înlătura prădători periculoși, ce puneau în pericol comunitatea. Vănătoarea ca și activitate ”relaxantă”, și cu acumulare de trofee, a apărut mai târziu, o dată cu constituirea cetăților – state, și apariția claselor privilegiate, care organizau astfel de vânători. Această etapă a constituit, de fapt, o involuție morală, o manifestare a viciului, o pervertire a unei necesități, oricum nefericită, întrucât necesitatea de a ucide pentru a ne hrăni este o manifestare a naturii noastre animale, și care ne îndepărtează de scopul uman și moral al existenței noastre. Pentru un creștin, acest scop este unirea cu Dumnezeu, iar pentru un liber-cugetător cu rațiune luminată, scopul ar fi instaurarea binelui general – care cuprinde în sine binele tuturor făpturilor, și nu se poate înfăptui folosind unele ființe ca mijloc egoist pentru bunăstarea altora. Immanuel Kant spunea ca fiecare ființă este un scop în sine, și nici o ființă nu poate folosită doar ca mijloc pentru binele altei ființe.

Ca să ne întoarcem la situația contemporană, o etapă firească a evoluției unei societăți civilizate ar fi desființarea vânătorii sportive, care este o rușine pentru o asemenea societate. Bine, dar vânătoarea este o tradiție la noi! ar spune multe țări dezvoltate Și ce mai așteptați atunci, pentru a pune capăt unei asemenea rușini naționale, care durează de secole?

În ce constă sportul, ne întrebăm: în hăituirea și uciderea unor ființe nevinovate, care își îndeplinesc doar menirea naturii lor, și care ar voi și ele să se bucure de viața lăsată lor de Creator? Cu ce drept luăm noi aceste vieți, când avem toate cele necesare, și nu suntem mânați de foame, și pe de altă parte, nu suntem capabili să dăm înapoi viața pe catre am luat-o? Și, chiar de am crea mii de vieți prin clonare, tot nu avem dreptul să luăm altele fără socoteală, întrucât fiecare ființă, până și o amoebă, are programul ei stabilit de Natura însăși, și este necesară Naturii, și multe intervenții neavenite ale omului nu fac decât să strice acest minunat program al armoniei naturale – după cum s-a văzut deja, din păcate.

Inutil să mai comentăm despre orgoliul vănătoresc și acea febră a vînătorii, care sunt, de fapt, marca unor ființe cu o evoluție emoțională incompletă, în cel mai bun caz. Dacă ne gândim măcar puțin: de ce ar fi cineva mândru că a reușit să împuște un biet animal, hăituit și speriat de moarte, care fuge pentru a-și salva bunul cel mai de preț: viața, și care oricum nu are nici o șansă în fața modului de organizare a unei vănători actuale, cu tot personalul și armele ei? Cătă mândrie că ai reușit, în fine, să comiți uciderea, când oricum, toate șansele erau de partea prădătorului celui mai puternic, care ești tu, omule!

Desigur,există situații aparte, în care înmulțirea excesivă a unor specii pune în pericol ecosistemul respectiv, sau se ivesc prădători foarte periculoși, care pun în pericol omul însuși (ex: crocodilii de pe Nil în Uganda),și atunci, se poate ivi necesitatea unei vănători, strict limitată, și în scopul restabilirii echilibrului. Însă, chiar și aceste situații sunt nefericite, întrucât, dacă echilibrul natural se strică, în zilele noastre e tot din vina omului, care a invadat și a distrus în scopuri proprii habitatele animalelor respective, sau concureaza pentru sursele lor de hrană. Și atunci, este o tristă datorie ca omul să restabilească echilibrul. Însă, chiar și așa, pot exista alte soluții decât vînătoarea! Ca să dau din nou exemplul Ugandei – acolo, crocodilii ucigași, care au atacat oameni și vite, nu sunt uciși, ci sunt chemate echipe speciale, care îi prind și îi relochează în ape situate la mari distanțe de sate. Iată o abordare a unei țări care nu se numără printre cele mai dezvoltate, nici printre cele mai bogate, ba chiar dimpotrivă, și unde pericolul crocodililor pentru păstorii ce adapă turmele este real. Și totuși, acest popor a înțeles importanța fiecărei forme de viață în cadrul naturii, și îi acordă fiecărei ființe dreptul său la viață. Ce putem spune oare despre gradul de civilizație al acestui popor?

Desigur că acest subiect ar putea fi continuat cu multe aspecte si exemple, dar întrucât am spus deja ceea ce era mai important, las fiecăruia spațiu de gândire. Și închei printr-un citat de Georges Duhamel, un scriitor umanist, care îmi apare foarte potrivit aici:Dacă civilizația nu se află în inima omului, atunci ea nu se află nicăieri.”

P.S. Eu nu învinuiesc oamenii, aici e vorba de paradigma socială, care permite încă vânătoarea – așa după cum a existat în secolul al XIX – lea o paradigmă ce permitea sclavia – și cât de greu a fost ea învinsă! Desigur, astăzi pare un nonsens că oameni culți și civilizați au putut crede în acea paradigmă, dar în acele timpuri, era cu totul altfel!

Prin analogie, cu siguranță că peste un secol, sau chiar mai puțin, ne vom mira cum de acest obicei barbar al vânătorii a putut persista atât de mult timp, într-o societate atât de avansată. Și desigur, pentru acei care ar îmcepe să înțeleagă încă de pe acum, ar trebui să știe că există răscumpărare, că ar putea alege să protejeze animalele de acum înainte, prin orice mijloace ar găsi – fie direct, implicându-se în asociații de profil, fie indirect – prin donații către aceste asociații, sau prin educarea tinerilor în sensul prețuirii vieții sub toate formele ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s