Titlul acesta pare oarecum ilogic, știu, și totuși, nu am găsit un altul mai bun! Din punctul meu de vedere, lumea noastră, în ciuda lipsurilor și inegalităților sociale, politice, economice, sau de altă natură, tot un paradis îmi apare. Pentru că este casa noastră, ne hrănește, și ne oferă atâta frumusețe! Și nici o altă lume a imaginației nu ar putea-o înlocui, oricât de perfectă ar apărea – întrucât nimeni nu poate ști ce efecte colaterale ar putea avea acea perfecțiune pe care nu o cunoaștem direct.
Însă, pe cât de adevărat este că, din multe puncte de vedere, este un paradis, tot atât de adevărat este și că acest paradis nu este omogen, nu este la fel pentru toți. Unii ar putea să nici nu o vadă drept paradis, ci exact contrariul, din păcate! Și, nu mă refer doar la starea subiectivă, la simțirea fiecăruia, determinată de întâmplările vieții sale, reflectate în emoții. Desigur, și din acest punct de vedere, există multe paradisuri și infernuri, pentru fiecare în parte, și lumea înconjurătoare este uneori doar un cadru pentru proiecția interiorului fiecăruia. Aici este de lucru pentru psihologi și duhovnici.
Însă, eu mă refeream doar la situația celor care, în mod efectiv, nu au cele necesare vieții, care se afla, așa-zicând, la marginea societății. Cum ar putea fi lumea un paradis pentru aceștia? Dar, de ce să discutăm despre asemenea subiecte triste, și oarecum fără speranță de îndreptare, mi s-ar putea spune. Oricum, statul și societatea fac tot ce pot, și atunci, ce rost mai are să ne amărâm noi zilele încercând să găsim soluții acolo unde nu există?
Poate că nu reușim să găsim soluții, ce-i drept, poate că nu suntem noi cei chemați. Dar am putea, măcar, să îi ajutăm, să îi sprijinim, pe cei care au găsit deja, și din puținul lor, încearcă să ajute. Aceștia pot fi persoane individuale (mai rar), sau ONG-uri, biserici, asociații de oameni inimoși cărora le pasă de semenii lor, deși poate nu îi cunosc personal, dar știu că se află în nevoie. Fiecare cunoaște, sau a auzit măcar, de o asemenea asociație – cum este, de exemplu, PROVITA a părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului, care ajută sute de copii orfani și fără adăpost, și mame singure, să își găsească un cămin și un rost. Sunt multe altele mai puțin cunoscute, poate chiar din apropierea dv., care fac același lucru cu mijloace mai puține, și tocmai de aceea ar trebui sprijiniți. Sau, dacă suntem credincioși, fie și nepracticanți, fiecare ar putea aduce haine vechi sau un mic pachețel cu mâncare la bisericile de care aparțin, mai ales în preajma sărbătorilor mari – Paște, Crăciun – dar nu numai. Sau, la caminele de copii abandonați, care sunt atât de bucuroși să primească hăinuțe, chiar și cărți și jucării.
Până aici, aproape toți suntem de acord că sunt lucruri ce trebuie, și ar putea fi făcute. Desigur, în măsura posibilităților fiecăruia, pentru că știu, din păcate, atât de clar, cât de puține posibilități materiale au cetățenii țării noastre. Însă, mai există o categorie de săraci, care nu intră încă în evidențele nici unei asociații, și totuși, ne izbim de ei aproape zilnic: cerșetorii, oamenii străzii, sau cei care, deși au un adăpost, nu găsesc de lucru decât uneori, „la negru”, și trăiesc de pe o zi pe alta.
Pentru toți aceștia, societatea însăși pare a nu avea nici o soluție, întrucât sunt din ce în ce mai puțini bani, chiar și pentru susținerea structurilor sociale existente, iar pentru oamenii de la periferie, pentru integrarea lor reală, ar fi necesar un efort social și financiar îndeajuns de mare. Este o criză economică a societății întregi, chiar și în țările foarte dezvoltate economic (oare, cine o orchestrează, și în ce scop?), care nu lasă loc pentru cheltuieli sociale „în plus” . (Și spun aceasta între ghilimele, întrucât susținerea vieții unor oameni nu ar trebui să fie socotită drept „cheltuieli în plus”.) Pe de altă parte, criza este reală, dacă ne gândim că, până și sistemul sanitar se confruntă cu mari lipsuri, și nu numai la noi, ci și în Occident – dovadă greva medicilor și asistenților medicali de la Urgențe din Franța, care durează de luni de zile. Nu mai spun de lipsurile din sistemul nostru sanitar, care nu își pemite să scoată la concurs suficiente posturi de medici specialiști în spitale, nici nu mai rambursează 100% medicamentele pentru copii, decât în teorie – iar în practică, de exemplu la țară, unde sărăcia e lucie, un părinte poate să nu aibă nici măcar 1 leu în plus de dat pentru o rețetă a copilului așa-zis gratuită.
Așadar, există o criză economică, o simțim cu toții, și atunci, cum să ne mai gândim la cei de la periferia societății? Păi, să ne gândim simplu, că și aceștia sunt ființe umane, ce împărtășesc aceeași condiție umană ca și noi, au suflet și sentimente, și conform Cartei Drepturilor Omului, au aceleași drepturi ca și noi – inclusiv dreptul la muncă. Știu că primul reflex când întâlnim un cerșetor este să îl trimitem „la muncă, nu la cerșit” – asta, dacă l-ar primi cineva! Însă, și pentru un cetățean normal este destul de greu să își găsească de muncă – dovadă șomajul exploziv, și piața muncii „la negru”. Și atunci, aceste ființe nu au nici o șansă, din start- societatea nu are soluții pentru ei. Sunt dizgrațioși, nu prea îi putem iubi, ne violentează simțul normalității civice, dar adevărul este, că societatea întreagă are o imensă datorie față de ei – tocmai pentru că i-a exclus din start. Însuși faptul că, într-o societate atât de rafinată și superdezvoltată precum cea actuală, mai există încă oameni care abia au ce mânca, este o anomalie monstruoasă. Dar, cum de s-a ajuns până aici, cum de nu sunt destui bani? Ei, problema este veche și spinoasă, dar un economist ar ști, totuși, să răspundă. Au existat chiar și dintre cei care au extrapolat colapsul economic al societății de consum – prin supraproducție, supraabundență de mărfuri care nu au îndeajuns de mulți cumpărători, supraîndatorare la bănci, care, pe de altă parte, folosesc banii clienților în tot felul de fonduri de investiții și alte împrumuturi, încât e foarte probabil că la ora actuală să existe mult mai puțin bani circulanți, activi, decât cecuri și bilete de bancă. Oricum, partea economică rămâne a economiștilor, noi ceilalți putem înțelege doar adevăruri de bază. Și, un alt adevăr de bază este acela că, din ce în ce mai puținii bani reali existenți, sunt și folosiți, în mare parte, în scopuri derizorii, în loc să fie îndreptați înspre recuperarea unor ființe umane. Exemplu: industria cinematografului, ce rulează fonduri de miliarde de dolari; a jocurilor video, federațiile sportive, moda, cosmetica de lux, programele spațiale și de înarmare, spionaj, etc. Nu spun că unele dintre acestea nu ar fi necesare, într-o societate armonioasă și echilibrată, în care fiecare cetățean ar avea tot necesarul, și chiar ceva în plus – conform piramidei nevoilor sociale ale lui Maslow. Însă, în condițiile în care există încă milioane de oameni sub limita subzistenței, a folosi banii existenți într-un asemenea mod denotă nu un înalt grad de civilizație, ci exact contrariul lui. Întrucât, noțiunea de civilizație nu este echivalentă cu nivelul tehnologic al unei societăți, și nici măcar cu cel intelectual, ci mai ales cu nivelul său de conștiință și de conștiență. Iar atunci când inteligența, acest minunat instrument al naturii umane, este folosită mai ales pentru a asigura distracțiile, lăsând pe dinafară ființe umane, ce putem spune despre gradul de civilizație al unei asemenea societăți? Iată de ce spuneam că societatea are o mare datorie față de acești oameni marginalizați, și asta ar trebui să gândim când întâlnim unul dintre aceștia.
Dar, ca să ne întoarcem la problema noastră, oare putem noi găsi o soluție acolo unde societatea și guvernele lumii nu au aproape nici una? Poate nu chiar o soluție în întregime, zic, dar măcar un început. Și acest început ar fi, să ne schimbăm măcar atitudinea față de ei, să nu îi mai boicotăm automat. Nu zic nici să îi încurajăm să cerșească, dar să avem înțelepciunea de a simți când anume chiar au nevoie de mâncare, și să le oferim măcar o patiserie, sau un sandviș. Nu bani, pentru că nu știm cum îi vor folosi, nici băuturi, dar mâncare, poate și o haină veche, dacă avem la îndemână. Desigur, să nu îi încurajăm să vină mereu, și asta cere o mare înțelepciune! Și nici pe cei care cer cu obrăznicie, și te scuipă dacă nu le dai. Deși, Dumnezeu știe prin ce au trecut și aceia, și noi suntem ultimii care îi putem judeca. Dacă suntem credincioși, mai bine ne rugăm pentru ei. Dacă putem, și există un adăpost de zi sau de noapte în orașul nostru, sau o cantină a săracilor, să îi trimitem acolo. Desigur, asta doar în orașele mari! Sau, să vorbim cu preotul nostru, în cazul unor săraci pe care îi vedem mai des, și chiar au nevoie de mai mult ajutor, poate biserica să găsească o soluție.
Și, în cele din urmă, pentru cei care au posibilități (și sunt și din aceștia, doar că nu s-au gândit încă să facă acest lucru), să se asocieze cu o biserică locală, sau un preot – pentru a avea mai multe șanse – pentru a încerca să înființeze un adăpost de zi și de noapte pentru oamenii fără adăpost (printre care și copii), în care aceștia să rămână o vreme, până ce, cu ajutorul Bisericii și al altor structuri, să găsească soluții de integrare socială pentru ei. Adică, să poată munci undeva pentru casă și masă. Dacă s-ar putea, măcar la o mănăstire, sau la un particular cunoscut de Biserică, și care ar avea o fermă de îngrijit; iar copiii să meargă la o asociație gen Provita sau Concordia – care au salvat deja sute de copii. Câteva mici adăposturi din acestea, pe lângă biserici, ar mai salva câțiva săraci, și le-ar oferi o viață cât de cât normală. Și, dacă mă întrebați, da, este în intenția mea să contribui la un asemenea proiect, chiar dacă nu am mult, dar din puținul fiecăruia, și tot ar ieși un rezultat.
În încheiere, ca de obicei, las câteva linkuri pentru cei care vor, și pot, să contribuie la ajutorul semenilor lor:
https://www.concordia.org.ro/ajuta-si-tu/
Pentru binele cetății 