În prima parte a acestei teme, am vorbit – desigur, destul de sumar, pe cât permitea timpul și spațiul alocat – despre protecția animalelor și a naturii, despre poluare și încălzirea globală, și despre câteva eventuale măsuri simple și la îndemână pe care le-am putea aplica cu toții, la nivel individual, de familie sau mică comunitate.
Desigur, nu mă legăn cu gândul că oamenii ar și începe, în câteva clipe, să aplice aceste măsuri. Deși sunt atât de simple și logice, pentru a le accepta măcar la nivelul gândirii, și a începe abia mai apoi să le aplice, e necesar un drum lung, care începe, în fapt, cu reducerea egoului. Iar societatea de consum exact asta împiedică – pe de o parte, prin încurajarea pe toate căile a îndeplinirii tuturor dorințelor, chiar și a celor nenecesare, sau de-a dreptul dăunătoare – și pe de altă parte, prin punerea accentului pe o libertate excesivă de alegere, chiar și în cazul celor care nu au maturitatea sau înțelepciunea necesară – cum este cazul tinerilor de 18 ani. Nu sunt un despot, dimpotrivă, chiar sunt adepta libertății, inclusiv pentru tineri, dar totuși, simt că societatea actuală prea pune semnul egal între maturitatea biologică, și cea psihologică. Desigur, aceasta din urmă nu este nici ea doar un apanaj al vârstei, și există chiar mulți maturi care nu o au. Așadar, discuția aceasta este, de fapt, despre cum putem defini, și în ce condiții se formează în societate, omul cu adevărat conștient. Întrucât, doar un asemenea om ar putea crea, și menține, o societate echilibrată, și gestiona cu înțelepciune și iubire resursele lăsate nouă de Creator. În zilele noastre, vedem doar oaze, sau chiar adevărate porțiuni de înțelepciune – la nivelul organizării societății și protecției resurselor naturale – ce coexistă însă cu adevărate oceane de egoism și iresponsabilitate. Și, ce e mai trist este că, acei ce sunt cu adevărat înțelepți și bine-intenționați, și dispuși să își reducă egoul pentru binele societății, foarte rar ajung, și chiar și mai rar sunt lăsați, să se mențină, în posturi de conducere, pentru a imprima întregii societăți direcția corectă și normală, care duce spre viață și bunăstare pentru întreaga planetă, și nu doar pentru câțiva, sau pentru câteva clase sociale. Și, cine îi va opri oare? Păi, răspunsul e simplu, din păcate: în primul rând, cei aflați deja în posturi de conducere, vizibile sau invizibile, și care sunt atât de stăpâniți de egou încât ar fi în stare să sacrifice întreaga lume, dacă salvarea ei nu s-ar situa pe linia intereselor lor; și apoi, cei mulți, deși bine-intenționați, însă aflați și ei la nivelul egoului și îndeplinirii dorințelor – adică al copilăriei, deși vârsta lor biologică poate spune altceva.
Între paranteze fie spus, pentru cine se întreabă, eu nu mă consider deloc unul dintre acei oameni eliberați de egou, sau aflați pe aproape, ci dimpotrivă! Sunt aservită lumii și comodităților ei, acestea sunt imprimate în mine, sunt plină de păcate, și lupt zilnic cu dorințele mele, și de multe ori, pierd lupta. Însă, am ajuns să văd adevărul, să văd ce ar trebui să fiu, și asta nu mă mai lasă să fiu chiar ca înainte! Și, când alunec prea mult în egou, mă simt mult rușinată, și simt că răsplătesc prost ceea ce mi s-a dăruit, că mă complac în a-mi zgâria puțin talantul la suprafață, în loc să folosesc ceea ce s-a pus în mine. Și acesta, ar putea fi chiar păcatul care ne împiedică să ne întoarcem la El, în paradis. A fi căldicei!
Ca să ne întoarcem la problema nostră, așadar putem spune că lupta pentru salvarea naturii și a unei vieți sănătoase pentru planetă, e pierdută din start? De fapt, nu este chiar așa, întrucât cei mulți care luptă să se disciplineze pe sine, și pentru o lume mai bună, trebuie și pot acționa cu înțelepciune, fiecare în locul în care se află. și făcând acele mici lucruri care contează. Și, chiar se pot uni între ei, creind curente de opinie și acțiune care să schimbe lumea în alt fel, din interior, dacă în felul „oficial” nu se poate încă. De fapt, același scop îl urmărește și creștinismul, punând accentul pe îmbunătățirea individuală și iubirea aproapelui, și îndemnându-ne să nu ne opunem stăpânirilor, fie ele și nedrepte, ci să fim noi-înșine exemplu prin viața noastră.
După această lungă paranteză, mă întorc la tema noastră, și anume, protecția naturii. Am promis data trecută să vorbesc despre reciclarea deșeurilor și despre necesitatea curățării naturii de deșeurile cu care noi-înșine o rănim. Din păcate, este o temă mereu actuală, deși lumea de astăzi este, pe ansamblu, cu mult mai educată și mai conștientă decât cea din urmă cu o sută, două, sau o mie de ani. Sau poate, excesul de cunoaștere nu este totuna cu excesul de conștiență, și lumea de atunci era, totuși, mai înțeleaptă, întrucât urma cu sinceritate și rigurozitate reguli simple?
Ca să dau un singur exemplu, din păcate, mă voi referi la blocul în care am locuit, și în grădinița din spatele căruia găseam zilnic hârtii, cutii de suc, țigări, cârpe, chiar și alte obiecte mai jenante. Le culegeam atunci când puteam, întrucât am o viață foarte plină și obositoare, și le duceam la tomberon. Nu doar pentru că iubesc ordinea și curățenia, dar mă durea să văd florile și plantele tratate cu indiferență, și sufocate de gunoaie. Un singur om îngrijea acea grădiniță alături de mine, și anume administratorul blocului – un pensionar în vârstă, atât de bun și amabil, încât ar fi făcut el toată treaba, numai să nu supere pe nimeni. A venit vremea să curețe via, și a făcut-o singur, om peste 70 de ani, cu tot dragul și dăruirea. Nu a mai putut însă să care crengile, și atunci am făcut-o eu. Nici un alt locatar din blocul de 10 etaje nu a putut, și nu a găsit timpul necesar să ajute. Însă gunoaie în grădiniță găseam mereu.
Atunci, am făcut o scrisoare adresată celorlalți locatari, și am pus-o la avizier, în care le arătam, cu respect și bună-cuviință, aceste aspecte pe care ei nu le sesizaseră, și le-am spus că nu îmi este, și nu mi-a fost rușine, să curăț gunoaiele lor, deși sunt medic, și m-am străduit să rup din puținul meu timp liber, întrucât chiar iubesc grădinița aceea, și mă doare să o văd așa. Și i-am rugat să contribuie și ei, după puteri, la această muncă. Urmarea a fost că, timp de vreo săptămână, au fost mai puține gunoaie, aproape deloc, în porțiunea din fața ferestrelor mele, însă în celelalte laturi, cam la fel. Iar peste un timp, s-a intrat din nou în normal, din păcate.
Ce ne spune această întâmplare? Nu am redat-o aici ca să învinuiesc pe cineva, sau ca să îmi fac reclamă ce activistă sunt eu pentru natură! Din păcate, mie îmi sugerează atitudinea întregii omeniri față de problema gunoaielor și a poluării. Atât timp cât nu ne schimbăm atitudinea de egoism și indiferență, de maximă comoditate, nici o schimbare în bine în problema gunoaielor, și în altele, nu va fi posibilă, decât pe termen scurt. Iar dacă ne rupem de legea generală a Binelui, reflectată în regulile bunei-cuviințe, nu devenim mai liberi, ci mai nefericiți, deși nu realizăm asta, și mai departe de umanitate.
Așadar, dragii mei, nu aruncați gunoaie în spațiile publice, acesta este cel mai simplu lucru de făcut! Iar, dacă vedeți gunoaie undeva, să nu vă fie rușine să le culegeți – în parcuri, oriunde. Și să atrageți atenția celor pe care îi vedeți, sau îi știți, că aruncă, însă cu tot respectul, fără să jigniți, pentru a nu risca o cu totul greșită înțelegere a mesajului. Să ne simțim responsabili pentru fiecare colț de natură, întrucât toată este a noastră, sursă de bucurie și oxigen pentru noi, și ne-a fost dată în grijă de Creator.
Și, desigur, ar mai fi și alte măsuri concrete de luat, pentru cine are timpul și posibilitatea: vorbit cu primăriile, eventual să se instituie amenzi locale pentru asociațiile în fața cărora se găsesc gunoaie, și grupe de voluntari care să le culeagă. Ce repede ar dispărea atunci gunoaiele! Și, ar fi și o sursă de venit pentru primării, pentru întreținerea spațiilor verzi. Din păcate, ca și în primele epoci ale umanității, atunci când conștiința nu mai este suficientă pentru a ne opri de la comiterea faptelor greșite, trebuie să intervină legea și constrângerea.
Iar despre reciclare: ce ne costă oare să punem plasticul și hârtiile de-o-parte, deșeurile domestice de alta? (Și să îi învățăm și pe copiii noștri.) Iarăși comoditatea, desigur! Dar, dacă reușim să trecem peste, măcar siliți de lege, vom vedea că nu este chiar așa de greu, iar efectele sunt mult salvatoare pentru planetă. Și, desigur, există și curentul „fără deșeuri”, dar este greu de ajuns acolo. Dacă se poate, foarte bine, dar dacă nu, măcar să reciclăm!
În încheiere, trebuie să mărturisesc un lucru de care nu sunt mândră: acele puține lucruri bune le-am făcut doar o scurtă perioadă, cât timp am locuit în țară, apoi am plecat în altă parte, ca să pot trăi mai bine, și aici nu mai sunt condiții pentru a face acele puține fapte bune. Și, simt în sufletul meu, că am căzut într-un fel, că am dezertat de la datorie. Dar voi, ceilalți, care sunteți acolo unde se poate face mult bine, vă rog, face-ți-l! Nu costă mult, doar puțin din timpul și energia voastră. Ca și a hrăni un animal flămând și fără adăpost, sau chiar un om, când avem ocazia. Nu am dreptul să vă spun, întrucât am părăsit lupta cea grea, dar vă rog doar…
P.S. Petiții de semnat:
https://campaniamea.declic.ro/petitions/stop-plasticului-in-natura
Pentru binele cetății 
1 comentariu